Vindecarea sufletului – Trecerea

Vindecarea sufletului – Trecerea

Victor îşi simțea corpul tot mai moale, în vreme ce pleoapele i se făceau tot mai grele. O liniște stranie se lăsa în jurul lui, începuse sa piardă zumzetul obișnuit al vieții de afară, nu mai auzea nici măcar ciripitul vioi al păsărelelor pe care obișnuia sa le asculte cu atâta bucurie. În fața ochilor săi apărea o ușoară negură, mintea sa simțea o senzatie de apasare, ca și cum ar fi fost presat de un corp străin, invizibil. 

Simțea că se desparte de corpul său, ușor , fără regrete, ca de o haină pe care o purtase atâta vreme și care fusese ca un frate, ca un părinte, ca un iubit. 

Avea doar o ușoară tristețe pentru ceea ce lasă împreună cu acest corp, toate acele emoții, trăiri, bucurii, dar si acele nefericiri și tulburări ce-i îmbolnăviseră inima. 

Toate fuseseră lumea lui, împreună cu toate acele suflete întâlnite pe cărările vieții. Începea, încet, încet, să vadă aceste suflete cu ochii minții, în timp ce corpul îi devenea din ce în ce mai greu, mai apăsător. 

Victor percepea o ușoară durere la nivelul umerilor și în creștetul capului, avea senzația că o mână invizibilă îl ridica de spate și îl înaltă ușor, abia perceptibil. Era un sentiment pe care-l trăise în timpul meditatiilor și rugăciunilor sale profunde, dar acum era mai puternic și mai persistent, se ducea dincolo de simțirile sale obișnuite. 

Prin fața ochilor începeau să se perinde flashuri cu chipuri familiare, ale prietenilor lui, ale Mariei, ale învățătoarei, profesorilor, colegului de bancă. Chipul acestui coleg de bancă îl vedea de parcă ar fi fost acum lângă el, la fel ca în timpul orelor de clasă. 

Victor vedea locurile în care simțise cele mai intense bucurii, dar și nefericiri, toate se perindau laolaltă în fața ochilor săi, fără să-i mai producă decât impresia că sunt la fel, ca niște frați și surori aparținând aceleiași mame iubitoare. 

Se vedea, acum, ca și copil, pe un câmp plin de flori, acolo unde a plâns cu amar când bunica sa l-a certat pentru niște ciorapi pierduți acolo. Copilul plecase de acasă pentru a-i căuta tocmai pe vârful acelui deal, iar ajuns acolo găsise altceva în schimb, un sentiment de alinare, de bucurie, care venea din interiorul ființei sale şi îi producea o senzație de ușurare fără seamăn. 

Vedea apoi chipul Ameliei, fata care-i fusese atât de dragă în timpul școlii, iar următoarele imagini erau cu fețe familiare ale prieteniilor și iubirilor sale. Chiar și chipul câinelui său, Ursa, pe care-l avusese timp de mai bine de 13 ani, îi scălda lumina ochilor cu blândețea privirii sale. Moartea acelui câine îl tulburase puternic pe Victor, la fel ca pierderea oamenilor celor dragi, dar acum imaginea animalului iubit era înconjurată de culori frumoase, de sunete vii, de parcă ar fi căpătat din nou viață. 

Ușor-ușor, prin fața ochilor se derulau imagini cu răsărituri și apusuri de soare, atât de vii și de frumoase că parcă ar fi fost niște picturi făcute de cel mai iscusit maestru. 

Victor vedea păduri cu arbori înalți, vârfuri de munți și cerul plin de stele strălucitoare, ape albastre, izvoare şi animale care se adăpau de acolo cu recunoștință. 

Vedea chipul tânăr al mamei sale, care se apleca asupra feței lui și îl sărută cu infinită bunătate. Ochii și părul ei le putea atinge cu mâinile, atât de aproape erau de fața lui. Lângă mama sa apăru imaginea tatălui său, puternică, plină de vitalitate și de înțelepciune. Și mai presus de toate, o infinită răbdare și iubire răzbătea din toată ființa părinților săi; niște canale de energie ce-i înconjoară trupul și îl susțineau cu mâini invizibile. 

Pajiști de un verde pastoral îi jucau acum în față, simțea atingerea ierbii pe față, puritatea și frăgezimea lor era atât de pură încât ar fi vrut să o îmbrățișeze și să rămână acolo, în mijlocul ei, cât mai mult posibil. 

Victor se desprindea ușor, ușor, de corpul său, avea impresia că este atins și susținut de niște siluete diafane, discrete, ușoare și gingașe, ca niște copii. Trăia din ce în ce mai mult acea senzație de plutire, își simțea picioarele și brațele din ce în ce mai grele, i se părea că se desprinde de cap, simțea furnicaturi la nivelul inimii, pe care o auzea că bate din ce în ce mai puternic.

Avea din ce în ce mai mult impresia intrării într-un tunel plin de labirinturi cu marginile întunecate, dar având în centru câteva luminite strălucitoare, asemenea unor faruri călăuzitoare. Aceste lumini deveneau din ce în ce mai mari, pe măsură ce i se intensifică plutirea din ce în ce mai departe de corpul său fizic, rămas întins, pe pat, cu fața în sus, pe patul camerei sale dragi, pline de icoane.