Pierderea de suflet prin neiubire

Pierderea de suflet prin neiubire

Iubirea nu este numai un sentiment. Ea este o formă de energie care ne dă viaţă, putere, motivaţie. Ne însufleţeşte un corp care, altfel, ar deveni inert, devitalizat.

Prin iubirea pe care o manifestă, un om nu este util doar pentru el însuşi, ci pentru toţi cei din jurul lui, el imprăştie lumina sentimentului oriunde il duc paşii săi, oriunde zboară cu gîndul, oriunde poate da din emoţia sa. El este util însăşi Creaţiei, căci ceea ce numim Divin este la randul Lui Lumină, Iubire. Nu întîmplător, unui om i s-a dat cea dintîi poruncă să-L iubească pe Dumnezeu din toata puterea sufletului său. Iar Dumnezeu este Totul, de la un grăunte de nisip, ori fir de iarbă, la necuprinsul Cerurilor. Omul are o lucrare specială faţă de a altor forme de viaţă. Dacă natura care îl inconjoară are misiunea de a-i oferi tot ce are nevoie – hrană, oxigen, adăpost – omul este dator lumii din jur să o însufleţească prin sentiment, iar iubirea este cel dintîi sentiment.

Pe masură ce urcă pe treptele acestei iubiri, omul primeşte cunoaştere, protecţie, bucurie. Însăşi legea lui Dumnezeu i se supune omului plin de iubire. A ucide acest izvor de viaţă este încălcarea legii. Omului nu i s-a dat dreptul de a opri iubirea. Multi oameni mor după ce un partener de viaţă s-a sfîrşit, la rîndul lui. Ei aveau o iubire limitată. Iubeau umanul, iar cand acesta s-a sfîrşit, ei s-au sfîrşit. Dar sufletul înţelepţit de iubirea lui Dumnezeu nu se poate opri la a drămui iubirea unui singur om. Ea este infinită.

În prezent, prin distanţare socială, prin izolare, mulţi oameni ucid iubirea. Pierd suflet, lumină, viaţa, pierd pe Dumnezeu. Acest sentiment îl simt la acei oameni care se feresc de alţi oameni. Dacă ar iubi cu adevărat, un virus ar fi ars imediat de această lumină a iubirii. Frica şi distanţa nu au nimic divin in ele. Sunt cuiburi de viruşi, epidemii, boli, nefericire. Cînd oamenii vor uita de ele, sufletul lor se va reîntregi. Şi cu el împreună, o lume intreagă va renaşte.