Despre iertarea de sine

Despre iertarea de sine

Iertarea propriului sine se poate face doar după o practică îndelungată a acestui proces de purificare. 

Iertarea din viața de zi cu zi este cea care ne pune față în faţă cu întâmplări, oameni, conjuncturi, care trebuiesc iertate, înțelese la un nivel mai profund, în scop de învățare a lecțiilor. 

Când doi frați ajung la tribunal judecîndu-se pentru o bucată de pământ lăsată moștenire este clar că ei nu au învățat lecția iertării, iar ei nu se vor putea astfel elibera de greutatea trecutului (karmei) adîncindu-se în suferință și tulburare a sufletelor. 

Când doi soţi ajung să se certe, să se despartă cu ură și tristeţe-n suflet este limpede că nici ei nu şi-au însușit lecția primită, tocmai pentru stingerea acestei neiertari.

Sunt și cazuri în care unul dintre copii se revoltă cu multă mânie împotriva părintelui său, învinovățindu-l de propriile neputințe, însă rădăcina acestei mânii trebuie căutată în trecut, în pedeapsa pe care o aplică un tată sau o mamă propriului copil, „în ideea de a face dreptate”. 

În lumea divină, singura dreptate este iertarea celui care ne greșește într-un fel sau altul. “Iertaţi de șaptezeci de ori cîte şapte, așa cum ne amintesc cuvintele mântuitorului Iisus Hristos, din Scripturi.

Iertarea sinelui este poate cea mai grea dintre iertari. Odată invaţată, celelalte decurg mai uşor. Cum să-ţi ierţi imperfecțiunea, neajunsul? Cum să uiţi, cu blîndeţe, dacă ești scund sau înalt, gras, sau slab, cum să-ţi accepţi aluniţa, dar şi începutul de cocoaşă, cum să mai poţi fi fericit şi împăcat cu tine cînd te chinuie o durere de cap, sau de dinţi?

Cum poţi să te ierţi cînd frustrarea, deznădejdea şi tulburarea deja te-au invadat? Cum îţi poţi ierta boala, diagnosticul pus cu cinism de medici pe un bilet de ieşire din spital?

Această iertare, aproape ireală, poate fi construită doar începînd prin a spune, cu tot sufletul, “nimic fără Dumnezeu.”

Suferința are această putere de a ne forţa şi aprofunda relaţia dintre noi şi Eu-l nostru superior, divin. Ceea ce uiţi atunci cînd ţi-e bine, cînd lucrurile se desfășoară “normal”, suferinţa, incercarea, tulburarea cele mai profunde îţi reamintesc: nimic fără Dumnezeu. De-acolo, din acest punct infim la început, mic cît o gămălie de ac, se pot deschide porţile infinitului. Nimic fără Dumnezeu, mai ales în iertarea de sine.