Despre orgoliu şi fire

Despre orgoliu şi fire

Orgoliul este o haină cu multe feţe, iar cele mai multe dintre ele sunt ascunse. Ele sunt atât de adâncite in firea omului, încît acesta nici măcar nu ştie de ele că seamănă a orgoliu, semeţire, mîndrie. Cel orgolios poate să-şi ignore păcatul firii sale o viaţă întreagă, altul observă doar suprafaţa lui şi foarte puţini îi văd adâncimea şi îl scot putin cîte puţin afară ca pe un gunoi putred rămas prin colţurile casei. 

Orgoliul nu este numai superioritate a minţii, dorinţa de a avea dreptate, cu argumente, sau fără, nevoia de a fi periat, linguşit, scos in faţă. El este şi supărarea tăcută a celui ce preferă să sufere decât să-şi spuă părerea. Omul orgolios se aşează mereu în faţa Voii lui Dumnezeu, pune de-a curmezişul acestei Voi ceea ce a construit cu mintea in ani de şcoală, în cărţi citite, în obţinerea de note bune, de premieri şi coroniţe, de avansări şi etichete, de epoleţi puşi pe umerii semeţiţi. Omul vede lumea lui Dumnezeu prin mintea sa, iar noţiunea de drept, sau nedrept îi apare conform acestei minţi pe care el o crede superioară sau inferioară altora.

Orgoliul este distorsionarea lumii Divine, construirea ei în tot atîtatea moduri câte ascunzişuri are firea omului. Iar firea aceasta schimbatoare, în lipsa cunoaşterii Voii, naşte tot atâţia monştri ghidati de putere omenească, nu dumnezeiască.

Cu cît orgoliul este mai mare, cu atât creşte nevoia omului de a manipula si conduce, de a fi supărat pe alţii şi chiar pe sine, de a se întrece, de a i se face dreptate. Este o fugă de natura sa divină, care îi cere să fie armonios ca natura, însufleţit ca duhul pe care-l primeste în ascultare, liber ca aerul vietii şi trainic ca şi pământul oferit ca adapost şi şcoală.