Acolo, pe cruce, în momentul răstignirii, Hristos nu are lângă el doar cele două trupuri ale tâlharilor, unul de-a stânga sa și celălalt de-a dreapta, ci și cele două firi ale oamenilor. Una este oarbă, nu poate vedea lumina, chiar când aceasta îi străluceşte în faţă și se află în imediata sa apropiere, în corpul eteric, cel al insufleţirii și al morţii.
Cealaltă fire este a caintei, a intoarcerii la lumina, a viziunii împărăției pană în momentul inchiderii ochilor.
Tâlharul căruia Hristos îi spune Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai” (Luca, 23, 43) este firea omului dezradăcinată de rău, curățită de mirosul urât al morții. Este firea omului în care iertarea a fost mai puternică decât orbirea mandriei, căința lui peste orgoliul de om stăpânit de patimi.
Hristos are în stânga și-n dreapta lui, ridicate la același nivel, cele două firi ale omului, cu care acesta porneşte la drum în viața pământeană, cu stigmatul vinovăției asupra lui, preluat de la căderea sa adamică în păcat. Acolo, în moment de răscruce, de judecată, omul le vede pe amandouă, ca pe niște oglinzi.
Una are chipul întunericului, cealaltă pe cel al Hristos. Noi vedem aceste două oglinzi nu numai în acele momente de răscruce. Avem mii de asemenea răscruci ale vieţii, în fiecare moment în care alegem, asemenea tâlharului de pe cruce: întunericul sau lumina. De câte ori osândim, alegem întunericul, cel de la care Hristos își întoarce faţa cu dezgust. De câte ori iertăm, chipul lui Hristos se întoarce spre noi cu strălucirea unui răsărit de soare.
De cate ori criticăm, invidiem, scrâşnim din dinți a ură, chipul lui Hristos se îndepărtează de la noi, își pierde strălucirea. Sufletul nostru rămâne atunci întunecat și rece ca bezna nopții.
În fiecare clipă, ceas, zi, noi aruncăm cu noroi sau curăţim această oglindă a chipului lui Hristos din faţa noastră.
Hristos este lumina fără de care chipul nostru rămâne sluţit, urâţit de patima întunericului. Rămâne ca faţa tâlharului sărăcită de lumina vieții și condamnată pe vecie.
De aceea, în fiecare zi să ne imaginăm că urcăm pe cruce, alături de Hristos, de-a dreapta și de-a stânga sa.
Acel “miluieste-mă pe mine păcatosul” al rugăciunii inimii face referire la firea noastră de tâlhar (de om supus greșelii, păcatului) iertată doar de alegerea noastră de a-i sluji lui Hristos.
Întâlnirea cu Hristos nu se produce așadar doar o singură dată, acea dată capitală, a judecății, ci de fiecare dată când iertăm și curățim pe cel de langă noi cu lumina.
Hristos nu ne apare în fața doar o data, ci de nenumărate ori. Îl putem chema ori de câte ori ne simțim asemenea talharului în neputință de a alege. Îl putem striga. Putem coborâ cu El în negura gândurilor, patimilor, greșelilor și, de acolo, din acel hău al întunericului să strigăm Hristoase al meu, nu mă părăsi!
Putem să-l avem tovarăș de călătorie printre spini aşezaţi pe fruntea noastră de călai, de slujitori ai întunericului. Putem spune Hristos al meu, izbaveste-mă de rău și lumineaza-mi calea ori de câte ori simțim neputința tâlharului orb, ori de câte ori simțim că vânzarea lui Iuda ne pătrunde în suflet și ascunde strălucirea sa.
Hristos al meu, nu mă părăsi, să spunem de fiecare dată când tulburarea, deznădejdea, descurajarea cotrobăie prin sufletul nostru încercând să fure de acolo strălucirea. Iar Hristos va veni negreșit, alături de noi.
