Acceptarea, treapta întâi a iertării

Acceptarea, treapta întâi a iertării

Acceptarea trebuie întărită mereu prin recunoașterea meritelor celuilalt. Nu toți putem fi vindecatori, ori călugări, ori maeștri spirituali. 

Este nevoie și de instalatori, zidari, meșteșugari, de soferi, ingineri. Fiecare este o rotiţă dintr-un sistem uriaș. 

Când vedem că cel de lângă noi are cel puțin o calitate superioară nouă îl putem privi cu acceptare și detaşare faţă de superioritatea noastră generală. Putem observa această importanță a celuilalt în momentul în care ni se sparge o țeavă de apă sau rămânem fără căldură, iar cineva ne scoate din impas prin cunoștințele dobandite de el și care ne sunt superioare. 

Privindu-i pe oameni prin aceste calități înțelegem mai bine actul supunerii și devoțiunii, care suprimă din orgoliul personal. 

Așa cum simțim în plan fizic ca suntem neputincioși în momentul în care apa ne inundă casa, ori că nu avem bani să ne luăm de mancare, așa putem simți, la un nivel mai profund, sufletesc, neputința când suntem triști, deznadajduiti, neputincioși și tulburați. 

Atunci, scaparea nu poate veni decât din actul profund al iertării sinelui nostru și din cel al propriei suferințe. 

 

Iertarea propriului sine se poate face doar după o practică îndelungată a acestui proces de purificare si de acceptare, care stă la baza recunoaşterii Voii Domnului în orice întâmplare şi experienţă a unei zile. 

Iertarea din viața de zi cu zi este cea care ne pune față în faţă cu întâmplări, oameni, conjuncturi care trebuiesc acceptate, în primul rând, înțelese la un nivel mai profund în scop de învățare a lecțiilor. 

Când doi frați ajung la tribunal judecandu-se pentru o bucata de pământ lăsată moștenire este clar că ei nu au învățat lecția iertării, iar ei nu se vor putea astfel elibera de greutatea trecutului (karmei) adâncindu-se în suferință și tulburare a sufletelor. 

Când doi soţi ajung să se certe, apoi să se despartă cu ură și tristete-n suflet este limpede că nici ei nu şi-au însușit lecția primită tocmai pentru stingerea acestei neiertari.

Sunt și cazuri in care unul dintre copii se revoltă cu multă mânie împotriva părintelui său, învinovăţindu-l de propriile neputințe, însă rădăcina acestei mânii trebuie căutată în trecut, în pedeapsa aplicată de un tată sau o mamă propriului copil, în ideea de a face “dreptate”. 

În lumea divină, singura dreptate este iertarea celui care ne greșește într-un fel sau altul. Iertaţi de saptezeci de ori câte şapte, aşa cum ne reamintesc cuvintele mântuitorului Iisus Hristos. 

Acceptarea este o formă primară de învățare a iertării, care se face prin smerenie și observarea locului în care trăim, a religiei, a societății, a părinților, partenerului, prietenilor, fraților pe care ii avem, dar și a altor relații din viața de zi cu zi. 

Ea este prima conditie a iertării, fără de care nu putem păşii, mai profund, în cunoaşterea vieţii interioare.