Ziua in care am incetat sa lupt cu pacatul

Acea zi a fost cea in care mi-am dat seama ca traiesc cu vreo 300.000 de suflete langa mine, majoritatea pacatosi.

A fost ziua in care nu m-au mai ajutat cartile cu vietile sfintilor, cu lupta lor impotriva pacatelor. A fost ziua in care mi-am dat seama ca Doamne m-a trimis aici, printre ei, cu o misiune, iar aceea nu era sa fiu perfect, imaculat, nepatat. Mi-am dat seama ca nu puteam ajuta decat afundat cu ei, in noroi, pana la glezne, cateodata pana la genunchi, de multe ori scufundat cu totul, insa cu ochii mereu atintiti spre lumina.

Cum altfel sa simt oftatul, durerea, rana pacatului ca om perfect, imaculat? M-am stropit si eu cu noroiul nimicniciei, am baut din paharul neputintei de om, am varsat lacrimi amare de neputinta in fata pacatului. Si eu am vazut si gustat pacatul, m-am coborat in fata lui si mi-am aplecat fruntea a neputinta, apoi i-am inteles maretia si stralucirea.

Fara el, fara durerea produsa de coltii lui, nu i-as fi putut intelege pe oameni, nu as fi inteles de ce sunt aici. Sunt aici, printre mii de suflete, nu pentru a fi perfect, ci mai bun, mai rabdator, mai iubitor. Mai luminos decat pacatul, dar nu inversunat impotriva lui. Mai moral decat viciul, dar nu deasupra lui. Mai presus de suferinta, dar nu dusmanul ei. Am invatat sa traiesc printre alte suflete, fara sa ma inalt deasupra lor cu semetia puritatii. Pacatos nu este omul imoral, ci cel ce-si gaseste vini si rusini mai multe decat bucurii ale multumirii si recunostintei. Mai mult intuneric decat lumina adunata in suflet, in ganduri, in minte, asta da pacat fara de leac, fara vindecare.